Dragoș Marian, psiholog clinician, cod atestat 25040, psihoterapeut
Publicat: 25 august 2026. Ultima revizuire: 25 august 2026
Prima ședință durează 50 de minute. Povestești ce te aduce, eu pun întrebări, iar la final stabilim împreună dacă și cum are sens să lucrăm. Nu trebuie să vii pregătit cu nimic. Nu primești un diagnostic în prima oră.
Restul textului spune ce se întâmplă efectiv, ce nu se întâmplă, și cum îți dai seama dacă ai nevoie de terapie sau de coaching.
De ce e greu tocmai primul pas
Aproape toți oamenii care ajung la mine îmi spun, la un moment dat, că se gândiseră de luni sau de ani.
Nu lipsa de informație i-a oprit. I-a oprit că nu știau ce urmează să se întâmple.
Intri într-o cameră necunoscută, la un om necunoscut, ca să spui lucruri pe care nu le-ai spus nimănui. Incertitudinea e partea cea mai scumpă. De asta cred că descrierea onestă a primei ședințe e mai utilă decât orice explicație a metodei.
Ce se întâmplă, pe rând
Primele minute. Ne salutăm, îți arăt unde stai, îți spun cât durează. Dacă vrei apă, e apă. Dacă vrei să stai un minut fără să spui nimic, e în regulă și asta.
Cadrul. Îți explic scurt regulile: durata, tariful, ce se întâmplă cu ce spui, limitele confidențialității.
Ultimul punct nu e o formalitate. Tot ce discutăm rămâne între noi, conform Codului deontologic al Colegiului Psihologilor din România. Excepțiile țin de situații de risc grav și ți le spun atunci, la început, nu la a cincea ședință.
Partea lungă. Îmi povestești ce te aduce. Nu trebuie să fie ordonat, cronologic sau complet. Poți începe din mijloc. Poți spune „nu știu de unde să încep”, și pornim de acolo. E un început bun.
Eu pun întrebări. Nu ca să completez un formular, ci pentru că întrebarea potrivită la momentul potrivit face vizibil ceva ce nu era vizibil.
Ce nu se întâmplă aici. Nu îți dau sfaturi. Nu îți spun ce să faci cu partenerul tău sau cu jobul tău. Nu îți pun o etichetă. Un diagnostic, când e cazul, e rezultatul unui proces de evaluare, nu al unei conversații de o oră.
Ultimele minute. Îți spun cum văd situația, ce cred că s-ar putea lucra, cam cât ar putea dura și ce opțiuni ai.
Inclusiv opțiunea de a lucra cu altcineva, dacă din ce am auzit rezultă că ai nevoie de o abordare pe care eu nu o practic, sau că e nevoie și de un medic psihiatru.
Ce nu trebuie să faci înainte
Nu trebuie să îți pregătești povestea.
Nu trebuie să știi ce ai.
Nu trebuie să fii „suficient de rău” ca să meriți o ședință. Nu există un prag de suferință de la care începe legitimitatea.
Nu trebuie să plângi și nu trebuie să nu plângi.
Singurul lucru util pe care îl poți face înainte: întreabă-te ce ar fi diferit peste șase luni, dacă ceva ar fi diferit. Nu e obligatoriu să ai răspunsul. E doar o direcție bună.
Cum îți dai seama dacă ai nimerit bine
Puțini pun această întrebare cu voce tare, deși contează enorm.
Relația dintre client și terapeut, ceea ce în literatură se numește alianță terapeutică, este unul dintre cei mai consistenți predictori ai rezultatului, indiferent de metoda folosită. Nu e un detaliu de politețe. E mecanism de lucru.
Ce merită să observi după prima ședință:
- Ai fost ascultat, sau ai fost încadrat într-o categorie?
- Ai putut spune ceva ce nu ai mai spus, sau ai simțit că trebuie să te prezinți bine?
- Ai plecat cu ceva mai clar, chiar și mic, sau doar cu senzația că ai povestit?
- Ți s-a explicat ce urmează?
Dacă răspunsurile te îngrijorează, ai voie să nu revii. E o decizie profesională corectă, nu o jignire.
Un terapeut care se supără că nu te-ai potrivit cu el tocmai ți-a confirmat că nu te-ai potrivit cu el.
Terapie sau coaching
Distincția se face cel mai simplu prin întrebarea de la care pornești.
Coachingul lucrează cu ce vrei să construiești. Ai o funcționare care merge, un obiectiv, o performanță de atins, o decizie de luat, un rol nou în care trebuie să crești. Privirea e înainte. Ritmul e mai scurt și mai structurat.
Psihoterapia lucrează cu ce doare și cu ce se repetă. Anxietate, depresie, traumă, tipare relaționale care revin cu oameni diferiți, o suferință care nu trece de la sine. Privirea cuprinde și trecutul. Nu de dragul trecutului, ci pentru că prezentul nu se explică fără el.
În practică, granița e mai poroasă decât în manuale.
Un manager care nu poate delega poate avea o problemă de organizare a muncii. Sau poate avea o convingere veche despre ce se întâmplă dacă lasă ceva din mână. Prima e temă de coaching. A doua e temă de terapie. De multe ori sunt aceeași situație privită de la două distanțe.
Regula practică: dacă ce te blochează te blochează și în alte zone ale vieții, e probabil temă de terapie. Dacă e limitat la un context, e probabil temă de coaching.
Un lucru care merită spus direct: coachingul nu e o versiune mai ușoară sau mai puțin stigmatizantă a terapiei. Cine alege coaching pentru o depresie, pentru că sună mai bine, pierde timp. Formarea în ambele îmi permite să spun asta din prima ședință.
Cât durează un proces
Depinde de temă, de obiective și de ritmul tău. Unele procese se așează în câteva luni. Altele au nevoie de mai mult.
Ce nu ar trebui să lipsească din niciun proces sunt bilanțurile periodice. Momente în care vă uitați împreună la ce s-a schimbat, la ce nu s-a schimbat, și dacă direcția mai are sens.
Absența acestor bilanțuri e singurul semnal de alarmă real pe care ți-l pot da despre durată. Un proces care continuă fără să fie evaluat e un proces care continuă din inerție.
Ce faci mai departe
Dacă ai citit până aici, probabil te gândești de ceva vreme.
Prima ședință e exact locul în care se clarifică dacă e nevoie de un proces, de câteva întâlniri, sau de altceva.
Scrie-mi prin formular, pe e-mail sau pe WhatsApp. Nu trebuie să povestești nimic dificil în scris. Câteva rânduri ajung.
Dacă ești în criză sau în pericol imediat, nu aștepta un răspuns pe e-mail. Sună la 112.
Referințe
- Flückiger C, Del Re AC, Wampold BE, Horvath AO. The alliance in adult psychotherapy: a meta-analytic synthesis. Psychotherapy (Chic). 2018;55(4):316-340.